Mama De George Cosbuc 4kw2f

Mama de George Coșbuc În vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară Acolo, mamă, te zăresc Pe tine-ntr-o căscioară.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti! La geam tu sari deodată, Prin noapte-afară lung priveşti - "Ce vezi? întreab-o fată. - "Nimic... Mi s-a părut aşa! Şi jalea te răpune, Şi fiecare vorbă-a ta E plâns de-ngropăciune.

Tu torci. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme: Clipeşte-abia din când în când Cu stingerea-n bătaie, Lumini cu umbre-amestecând Prin colţuri de odaie.

Într-un târziu, neridicând De jos a ta privire: - "Eu simt că voi muri-n curând, Că nu-mi mai sunt în fire... Mai ştiu şi eu la ce gândeam? Aveţi şi voi un frate... Mi s-a părut c-aud la geam Cu degetul cum bate.

Cu tine două fete stau Şi torc în rând cu tine; Sunt încă mici şi tată n-au Şi George nu mai vine. Un basm cu pajuri şi cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ş-asculţi povestea ei Şi stai îngândurată.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind, Aş mai trăi o viaţă. E dus, şi voi muri dorind Să-l văd o dată-n faţă. Aşa vrea poate Dumnezeu, Aşa mi-e datul sorţii, Să n-am eu pe băiatul meu La cap, în ceasul morţii!

Şi firul tău se rupe des, Căci gânduri te frământă. Spui şoapte fără de-nţeles, Şi ochii tăi stau ţântă. Scapi fusul jos; nimic nu zici Când fusul se desfiră... Te uiţi la el şi nu-l ridici, Şi fetele se miră.

Afară-i vânt şi e-nnorat, Şi noaptea e târzie; Copilele ţi s-au culcat Tu, inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plângând: E dus şi nu mai vine! Ş-adormi târziu cu mine-n gând Ca să visezi de mine!